În anul în care un rege, relativ OK în comparație cu alții pe care i-au avut Israelul și Iuda, a murit, Isaia a avut o descoperire extraordinară, imposibil de descris în cuvinte omenești; profetul L-a văzut pe Domnul în templul Lui ceresc. Oricât de minunată ar fi era noului legământ în contrast cu cea a vechiului, nu ne putem abține să nu fim invidioși pe acest om privilegiat căruia i s-a făcut parte de așa har. Ce priveliște! Ce atmosferă! Greu de închipuit cum suna acel Trisagion fredonat de îngeri. Aceștia cântau cu pasiune despre sfințenia lui Dumnezeu, trădând poate preferințele unora dintre contemporanii noștri. Nu există un alt imn despre bunătatea Lui, sau despre mila Lui, nici măcar despre dragostea Lui. Nicăieri Biblia nu mai folosește această repetiție cu trimitere la o exprimare a naturii divine. Acest fapt ar trebui să ne atragă atenția și să ne determine să pricepem că sfințenia sau unicitatea lui Dumnezeu este așa vitală în înțelegerea esenței Lui.
Termenul „sfânt”, folosit în raport cu Dumnezeu, are două conotații. Prima dintre ele se referă la unicitatea Lui sau diferențierea absolută a lui Dumnezeu față de toate celelalte ființe și lucruri din univers. Aspectul acesta vizează transcendența Lui. Cea de-a doua are în vedere puritatea Lui, cu însușirea ei comunicativă. Ea este pomenită cu preponderență în discuțiile noastre. General afirmată ea reprezintă libertatea desăvârșită a lui Dumnezeu față de orice rău; sau, pozitiv spus, integritatea naturii Sale divine manifestată într-o veșnică conformitate cu voia Sa. Pentru că în înțelegerea Sa nu există întuneric, nu se poate găsi vreun cusur în voia Sa. Iar, fiindcă mintea Lui cuprinde tot adevărul, nu poate exista vreo abatere de la voia Sa. El iubește tot adevărul și bunătatea și urăște orice fel de falsitate și răutate (cf. Ps. 11:7; Ps. 5:4).
Crucea este cea mai deosebită manifestare a sfințeniei lui Dumnezeu.
Care ar fi câteva caracteristici distincte ale acestei purități divine? În primul rând, ea este o desăvârșire necesară. Nu poate exista o contradicție în natura divină, adică să știe ce este corect și să facă ceea ce este greșit. Atributul acesta al sfințeniei lui Dumnezeu este unul necesar. În al doilea rând, El este Singurul care este absolut sfânt (1 Sam. 2:2). Nicio altă ființă nu poate fi în esența ei sfântă, din cauza caracterului schimbător. Cu privire la o puritate a acestor ființe create, ea nu este decât o calitate. Însă, cu privire la Dumnezeu, sfințenia este substanța Lui, fiindcă El nu este doar sfânt, ci este sfințenia însăși (Apoc. 15:4). În al treilea rând, Dumnezeu este așa de sfânt încât nu este cu putință să aprobe vreun rău făcut de cineva, ci îl disprețuiește întru totul (Ps. 5:4; Hab. 1:13). În al patrulea rând, Dumnezeu este așa de sfânt încât nu poate voi, nici încuraja păcatul în vreun fel. El, Cel care este sursa bunătății, poate fi și sursa răului? Nicidecum! Iacov spunea: „Oare din aceeaşi gură de izvor curge şi apă dulce şi apă amară?” (cf. 3:11). Iar, în ultimul rând, Dumnezeu nu poate face rău.
Crucea este cea mai deosebită manifestare a sfințeniei lui Dumnezeu. Prin lucrarea lui Isus de la cruce, Dumnezeu învinge pe cel Rău. Odată cu moartea lui Isus, ecoul promisiunii (vezi Gen. 3:15) din grădina Edenului se oprește, într-o anumită măsură, iar o nouă forță apocaliptică intră în lume. Vechea vrajă este cucerită de o magie mai profundă. Isus n-a cucerit doar păcatul și moartea (cf. Col. 2:14; 1 Cor. 15:54-55), ci a înfrânt și forțele întunericului. Puterile și autoritățile răzvrătite au fost dezarmate înaintea Prințului care le-a făcut de rușine prin triumful Lui (Col. 2:14). Înaintea Lui, orice genunchi se va pleca și orice voce va mărturisi că El este Domnul. Crucea ne oferă motivul și puterea de a ne închina și de merge până la marginile pământului. O, cât de invidios ar fi Isaia pe noi!
