Ne îndreptăm către o secțiune foarte importantă a cărții. O să încercăm să trasăm câteva lucruri și să învățăm apoi, în sensul în care să apreciem ceea ce citim și să-L rugăm pe Dumnezeu să îl trăim în viața noastră.
Biblia e foarte serioasă cu unele declarații pe care le face cu privire la persoana lui Isus și trebuie să le luăm ca atare.
Vă mărturisesc că mi-e foarte greu să înțeleg ceea ce voi predica astăzi, în sensul în care vom vorbi despre anumite aspecte ale umanității lui Isus pe care e greu să le percepem 100%. Trebuie să le credem. Să credem în sensul în care să le îmbrățișăm. Astea sunt adevărurile pe care le spune Scriptura. Le îmbrățișăm și punct, nu stăm să ne jucăm prea mult cu ele, pentru că dacă le ținem prea mult în mâinile noastre și le tot cântărim s-ar putea să ne ardă. Și pe unii i-au ars în trecut și după aceea au ajuns să facă niște afirmații greșite despre Isus.
Biblia e foarte serioasă cu unele declarații pe care le face cu privire la persoana lui Isus și trebuie să le luăm ca atare, să le credem în felul acela și punct. Chiar dacă nu le înțelegem pe unele dintre ele. Trebuie să le acceptăm așa cum sunt ele prezentate de Scriptură. Și în textul de astăzi vom avea așa ceva.
O nouă preoție
Vi se pare un text ușor? E un text dificil. Mai ales la partea a doua. Hai să vedem care este această succesiune a gândurilor și legătura dintre paragraful la care ne-am uitat data trecută și textul pe care l-am lecturat în dimineața aceasta și pe care îl vom analiza. Știți deja că îmi place să fac această tranziție și să aduc împreună toate gândurile ca să putem să înțelegem mai bine cărțile pe care le studiem.
Am văzut data trecută că cei credincioși ar trebui să se țină de mărturisirea credinței lor și să intre în prezența lui Dumnezeu, în sala tronului, pentru a primi har și îndurare. La asta ne-am uitat data trecută. În următorul pasaj vedem motivul pentru care credincioșii ar trebui să se țină tare de confesiunea lor. Ei au un Mare Preot care este desemnat de Dumnezeu și care este potrivit rânduielii preoțești a lui Melhisedec. Nu este levit, nu este potrivit preoției lui Aron, ci este potrivit rânduielii preoțești ale lui Melhisedec. Îndepărtarea sau întoarcerea înapoi de la această preoție este dezastruoasă, fapt pe care autorul îl explică de la 5:11 până la 6:8, pasaj la care ne vom uita data viitoare.
Noi citim un text ca acesta astăzi și nu pare atât de relevant precum a părut și precum a fost pentru cei care au citit această scrisoare pentru prima oară. Noi ținem scrisoarea aceasta în mână, de fapt toată Biblia, dar imaginați-vă că aș ține doar scrisoarea aceasta după Evrei în mână… O citesc, o lecturez și sunt foarte multe lucruri esențiale, fundamentale pe care le adresează autorul și pe care nu le înțeleg, trec pe lângă ele. Tocmai pentru că nu sunt un foarte bun cunoscător a ceea ce înseamnă iudaismul și ceea ce a însemnat perioada aceea pentru evreii care au trăit imediat după Hristos, după ce S-a înălțat. E foarte greu pentru noi. Nu e imposibil. Aceasta înseamnă foarte multă muncă. Înseamnă că trebuie să te apuci să citești, trebuie să pui lucruri împreună, trebuie să înveți puțină istorie, trebuie să vezi cum era iudaismul înainte de Hristos, cum era iudaismul după Hristos.
Înainte de vechiul legământ
Sunt 5 volume de cărți pe care le am acasă, unele din cele mai bune cărți istorice cu perioada inter-testamentală, și explică în foarte multe detalii ce însemna iudaismul. Pentru că acela e momentul și acela este locul în care Hristos vine și se adresează. Apoi apar scrisorile acestea, în contextul acela.
E foarte greu pentru noi uneori să înțelegem toate elementele acestea, așa cum le înțelegeau destinatarii când au primit pentru prima oară această scrisoare. Adică, erau creștini unii dintre ei… Alții dintre ei mergeau la biserici locale creștine, ieșiseră cumva din iudaism, însă nu intraseră în creștinism; ieșiseră din sclavie, dar nu intraseră în Țara Promisă, cum spune sfârșitul capitolului 3-începutul capitolului 4, însă înțelegeau foarte bine elementele acestea despre care vorbea autorul acesta aici. (Zic autor, pentru că nu știm cine e. Unii zic că Pavel, dar nu suntem foarte siguri dacă Pavel a scris Evrei sau nu.)
În momentul în care oamenii aceștia se întorceau înapoi la aspectele legate de vechiul legământ, implicit unele dintre lucrurile la care se întorceau erau tocmai aspectele acestea legate de preoție. Și când autorul vine și scrie: „Oameni buni, când vorbim despre Hristos, când vorbim despre Noul Legământ, vorbim de cu totul alte coordonate, că Hristos nici măcar nu vine de pe linia lui Aaron. El nu vine de pe linia lui Aaron, El vine de pe linia lui Melhisedec.” Vorbim despre cu totul altceva.
Preot după rânduiala lui Melhisedec
Ca să te uiți la Hristos și să înțelegi oficiul lui Hristos și rolurile lui Hristos, nu te întorci la vechiul legământ, ci înainte de vechiul legământ, la Melhisedec.
Ca să te uiți la Hristos și să înțelegi oficiul lui Hristos și rolurile lui Hristos, nici măcar nu te întorci, zice el, la vechiul legământ. De fapt te întorci înainte de vechiul legământ, te întorci la un Melhisedec care a trăit în perioada lui Avraam. Avraam este cel care s-a intersectat cu el, cred în Geneza 18, iar Melhisedec era și preot și regele Salemului.
Acum, Lane, un teolog, surprinde foarte bine în comentariul lui la această epistolă un chiasm care există aici. Chiasmul este o figură de stil. Sunt anumite lucruri pe care le iei și faci paralele în text, dar lucrează în sens opus. Adică ai A, B, C și lucrează cu C, B, A – în felul acesta se creează chiasmul, paralelismul. Evreii folosesc foarte mult chiasm. Dacă citești, de exemplu, în Psalmi există foarte mult chiasm, această figură de stil. El observă că autorul aici se joacă cu un astfel de chiasm.
Avem la începutul capitolului 5 oficiul vechi al marelui preot (versetul 1), după care avem în versetele 2, 3 solidaritatea marelui preot cu poporul, după care în versetul 4 avem desemnarea marelui preot sub vechiul legământ. După aceea, în versetele 5, 6 avem desemnarea lui Hristos ca Mare Preot, avem solidaritatea lui Hristos cu poporul Său și ultimul lucru, versetele 9 și 10, avem noul oficiu al Marelui Preot – vorbim despre Hristos. Acesta este chiasmul.
Pe scurt, în vechiul legământ, marii preoți erau aleși din popor pentru a aduce daruri și jertfe pentru păcat. Vă aduceți aminte că ei trebuiau să aducă diverse jertfe, cea mai mare dintre aceste jertfe era adusă în ziua ispășirii, care era o dată pe an. Acesta era vârful acestei închinări sau al acestor jertfe care erau aduse.
Solidar cu poporul
Isus, pe de altă parte, este un Preot după orânduiala lui Melhisedec. De aceea, în contrast cu cea a vechiului legământ, preoția lui Isus a fost perfectă și asigură viață veșnică pentru poporul Lui. În același timp, marii preoți erau (încerc să analizez acest chiasm) solidari cu poporul tocmai pentru că erau slabi și păcătoși, asemenea oamenilor pentru care aduceau daruri și jertfe. Ei aveau nevoie la rândul lor să se identifice cu poporul aducând jertfe implicit pentru păcatele lor. Marele preot trebuia să facă lucrul acesta: să aducă jertfă și pentru păcatele lui.
Isus este și El solitar cu poporul Său, însă în condiția lor umană de suferință. Isus este solitar cu suferința și încercarea oamenilor, cu testarea oamenilor, nu cu condiția lor păcătoasă, de slăbiciune. Aceasta este diferența dintre cele două solidarități pe care le vedem. Isus a învățat să asculte prin suferință. Nu în ultimul rând, atât Aron, cât și ceilalți care i-au urmat, au fost desemnați de Dumnezeu în mod suveran. În mod similar, și Isus este desemnat de Tatăl să fie Preot, însă după orânduiala lui Melhisedec.
Prezbiterul nu este o icoană la care să te închini, ci este unul dintre oameni, unul din popor.
Hai să ne uităm la aceste caracteristici, atât ale marilor preoți în vechiul legământ, după care să ne uităm la caracteristicile Marelui nostru Preot, adică ale lui Hristos. Primul: să ne uităm la această solidaritate: versetul 1 – această solidaritate constă în faptul că acești mari preoți care erau aleși, erau aleși dintre oameni. Împărtășeau aceeași natură cu cei pe care reprezentau înaintea lui Dumnezeu. Preotul era unul dintre oameni. Ca să poată sluji oricărui dintre oameni.
Ascultați, în Noul Legământ rămâne același principiu când vine vorba despre prezbiteri. Este unul din popor. Prezbiterul nu este o icoană la care să te închini, ci este unul dintre oameni, unul din popor. E foarte important că același principiu îl vedem atât în vechiul legământ, cât și în Noul Legământ, tocmai pentru că Dumnezeu vrea să sublinieze acest spirit al slujirii, al umilinței. Că eu sunt la fel ca prezbiter, eu sunt la fel ca și tine, nu există ceva superior în mine care m-a făcut să fiu prezbiter. Nu, noi suntem la fel în ochii lui Dumnezeu. Vorbim aici despre poporul lui Dumnezeu, despre Biserică.
E foarte important gândul acesta. Știți de ce? Sunt foarte mulți prezbiteri și păstori, mai ales seniori, care uită gândul acesta. Și uită că sunt dintre oameni. Am avut un profesor la seminar care mi-a spus: „Niciodată nu te faci prieten cu cineva din biserică, pentru că nu te legi la șireturi cu cei care sunt în biserică!” Acesta a fost un profesor de seminar care era păstor într-o biserică. „Tu ești superior, niciodată nu te duci la o femeie din biserică, la o soră din biserică să îi spui: Sărut mâna! Asta înseamnă smerenie în fața cuiva din biserică. Cum să faci așa ceva?!”
Eu nu știu de unde omul acesta (și alți asemănători) preiau spiritul acesta. Pentru că nici măcar în vechiul legământ nu îl regăsești. Preoții erau aleși dintre oameni pentru a fi umili și pentru a fi printre oameni.
Cuprinși de slăbiciune
În versetele 2 și 3 vedem două conștientizări interne ale preoților. Ascultați care sunt cele două: deși era mare preot, el era un păcătos care avea nevoie de iertare – versetul 3: trebuia să aducă jertfe pentru păcatele lui. Aspect pe care îl vedem în mod special expus în această zi a ispășirii, în care el trebuia să aducă jertfă pentru păcatele lui, pentru ale familiei lui, pentru copiii lui.
Celălalt aspect este la sfârșitul versetului 2, surprins în expresia „cuprins de slăbiciune”. El avea parte de aceleași slăbiciuni pe care le aveau toți ceilalți oameni. În trupul său, un preot se îmbolnăvea, în intelectul său câteodată se simțea prost pe bună dreptate, tocmai pentru că greșea, era supus greșelii, iar la nivelul emoțiilor cu siguranță că și preoții experimentau depresie.
Identificăm atunci în concluzie aceste două aspecte: slăbiciune cauzată de păcat și slăbiciune cauzată de natură sau de statutul de om. Iar autorul spune că tocmai acestea îl determinau pe marele preot să fie blând și înțelegător. Oamenii aceștia erau luați dintre oameni și erau afectați de același virus care a afectat întreaga omenire.
Există două aspecte aici: este aspectul păcatului pe care îl moștenim odată cu Adam, iar după aceea este aspectul naturii pe care o avem. Există slăbiciune în noi, dacă vreți, de două feluri: este adusă prin păcatul acesta care e prezent în noi în fiecare zi și păcătuim, iar în același timp este adusă prin această condiție de om pe care o avem și trupul nostru este supus bolii, intelectul nostru este supus eșecului și emoțiile noastre sunt supuse depresiei și altor experiențe pe care le avem.
De aceea puteau preoții să fie blânzi
Oamenii aceștia, marii preoți, veneau tocmai din această zonă umană, iar autorul spune în versetul 2 că „de aceea el poate fi blând”. Termenul poate fi tradus în mai multe feluri. Merge acest „blând”, dar poate fi tradus și „înțelept”. În felul acesta înțelegea să fie înțelept, să aibă răbdare, să fie perseverent în ceea ce privește relația lui cu oamenii, că ei greșesc.
De ce? „Stai puțin. Și eu greșesc. Dacă și eu greșesc, care sunt mare preot, cu atât mai mult ceilalți care sunt în jurul meu greșesc. Dacă eu care știu legea lui Dumnezeu, poate mai bine decât ei, și greșesc pentru că sunt om și am slăbiciunile acestea, cu atât mai mult ei, care nu sunt în același context, eșuează.” Autorul spune că tocmai acest statut de om, de condiție umană îl face pe marele preot să fie în felul acesta.
Când citești aspectul acesta de blândețe, te duci cu gândul la un pasaj interesant din Matei 5. Vă aduceți aminte la începutul acestei predici de pe munte ce face Isus? Expune Fericirile, așa cum le numim noi. De fapt, sunt caracteristicile celor care fac parte din Noul Legământ, sau din Biserica lui Dumnezeu. El redă lucrul acesta, redă care sunt caracteristicile celor care sunt în Noul Legământ, după care oferă Legea lui Hristos.
Săraci în duh
„Ați auzit că s-a zis în vechime, dar Eu vă zic…” Și ne oferă Legea lui Hristos – dacă vreți, Legea Noului Legământ, Legea Duhului de Viață (2 Corinteni 3) – dar El o face după ce vorbește de caracteristicile celor care sunt parte a Noului Legământ. Iar caracteristicile acestea încep în felul următor: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor, ferice de cei îndurerați (îndurerați de păcat), căci ei vor fi mângâiați, ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.”
Dacă iei aspectele acelea despre care vorbește autorul acolo, legat de marii preoți, slăbiciune plus păcătoșenie (în sensul în care există această natură, această tendință de a păcătui tot timpul), egal blândețe. Zice autorul: el e slab la fel ca ceilalți oameni, împărtășește aceeași natură umană, el păcătuiește la fel ca toți ceilalți, de aceea trebuie să aducă jertfă pentru păcatele lui. Tocmai pentru că există această slăbiciune și această păcătoșenie, el este blând.
Numai unul care are Duhul lui Dumnezeu și e născut din nou poate să-și înțeleagă condiția lui reală înaintea lui Dumnezeu.
Isus zice așa: sunteți săraci în duhul tocmai pentru că există o realizare în viața celor care sunt parte a Noului Legământ, a ceea ce sunt ei. Că sunt dependenți de Dumnezeu 100%, că nu pot face nimic în natura aceasta. Despre aceasta vorbește aici. Vă aduceți aminte când am vorbit din Matei 5 despre „săraci în duh”, despre înțelegerea aceasta a condiției tale. Numai unul care are Duhul lui Dumnezeu și e născut din nou poate să-și înțeleagă condiția lui reală înaintea lui Dumnezeu. A acestor oameni, „a lor este Împărăția cerurilor”.
Sunt unii oameni care dau tot felul de explicații că „săraci în duhul” vorbește despre oameni tăcuți, care stau liniștiți. Am văzut oameni necredincioși care sunt mai tăcuți, care sunt mai rezervați, care sunt la locul lor, care știu ce trebuie să spună mai bine decât unii credincioși. Aceasta nu înseamnă că Împărăția cerurilor este a lor. Săraci în duhul înseamnă să înțelegi care este natura ta, care-i slăbiciunea ta, care-i condiția ta umană. Iar lucrul acesta nu se poate întâmpla decât dacă ești parte a Noului Legământ.
Preoți în Noul Legământ
După care: „ferice de cei îndurerați”, de cei care sunt profund afectați de păcatul lor, de păcătoșenia lor, „căci ei vor fi mângâiați”. „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul”. Știți de ce am luat lucrurile acestea? E interesant că noi în Noul Legământ avem un Mare Preot, dar în același timp, conform lui Petru, noi suntem preoți – „voi sunteți o preoție aleasă”.
O persoană care înțelege clar cât de păcătos este și își vede statutul de om limitat și incapabil, va putea primi prin harul Său această putere de a sluji, de a fi blând și de a avea răbdare.
Noi suntem toți preoți în acest Nou Legământ. Și în sensul acesta noi suntem săraci în duhul, noi suntem îndurerați și noi suntem blânzi. Și a noastră este Împărăția cerurilor, noi suntem mângâiați și noi vom moșteni pământul. Adevărul este că o persoană care înțelege clar cât de păcătos este și își vede statutul de om limitat și incapabil, va putea primi prin harul Său această putere de a sluji, de a fi blând și de a avea răbdare.
Aspectul practic este că în Noul Legământ noi putem să fim preoți. Și suntem preoți. Și putem să ne slujim unii pe alții. Capacitatea aceasta de a ne sluji unii altora vine doar în contextul în care realizez condiția mea și dependența mea de Dumnezeu, în care realizez cât de păcătos sunt și momentul în care există această blândețe, această înțelepciune, răbdare pe care Duhul lui Dumnezeu mi-o dă în a-i sluji pe ceilalți.
Ales de Dumnezeu
Hai să vedem modul în care se făcea selectarea. Versetul 4 – Nu el își ia această onoare, adică nu preotul, nu mai marele preot, ci este chemat de Dumnezeu, chiar și cum a fost Aaron. El a fost desemnat și chemat de Dumnezeu. Funcția, rolul de mare preot nu a fost niciodată o carieră, ci o chemare divină. Dumnezeu desemnează pentru lucrul acesta.
Toți dintre cei care au fost preoți în vechiul legământ au fost aleși în mod suveran de Dumnezeu. Nici unul dinte ei nu și-a putut aroga lor înșiși oficiul de mare preot. Care e rezultatul? Smerenie. Că Dumnezeu este Cel care desemnează. Gândiți-vă la contextul acesta al iudaismului în care foarte mulți se antrenau și stăteau și învățau legea și o memorau, lucru pe care noi nu îl facem noi acum, încercau să înțeleagă toate principiile acestea pe care nu le înțelegeau, dar ei meditau la ele și își dădeau toată silința.
Cu toate acestea, toată pregătirea lor, faptul că își făcuseră o carieră de-asta, nu aceasta îi desemna să fie mari preoți. De fapt, Dumnezeu era Cel care desemna marele preot. Iar rezultatul era o smerenie profundă, că Dumnezeu este Cel care în cele din urmă are ultimul cuvânt.
Preot și rege
Hai să ne uităm la Marele nostru Preot veșnic – versetele 5-10. Zice: „tot astfel…” Cum? În vechiul legământ Dumnezeu era Cel care desemna marii preoți; tot astfel și în Noul Legământ și în contextul acesta nici Hristos nu S-a slăvit pe Sine devenind Mare Preot, ci Dumnezeu I-a spus. Dumnezeu L-a desemnat, L-a chemat pe Isus să fie Mare Preot.
Hristos a fost de asemenea ales în mod divin, însă în momentul în care Dumnezeu L-a ales pe Isus, L-a ales în mod diferit față de cum a făcut-o cu Aaron. De ce? Pentru că L-a ales într-o altă ordine. În ordinea lui Melhisedec. Iar Melhisedec nu era doar preot, ci era și rege. Și de aceea când te uiți la Isus, Isus nu este doar Mare Preot, ci Isus este și Rege.
E absolut superbă imaginea asta că Tatăl acceptă jertfa pe care Acest Mare Preot o aduce și Îl aduce la viață. Iar înălțarea aceasta este semnul că El este Regele.
Acestea vin împreună, promisiunile pe care le face Dumnezeu lui Avraam, și sunt aspectele legate de preoți și implicit de profet, după care avem legământul pe care Dumnezeu Îl încheie cu David, promisiunea că va veni un urmaș pe tronul lui David, care este Sămânța pe care Dumnezeu i-a promis-o lui Avraam. În Vechiul Testament vedem cum se îmbină cele două, Sămânța cu urmașul la tron, și ele se împlinesc în Hristos, care nu vine pe ordinea lui Aaron, ci vine pe ordinea lui Melhisedec, care le avea pe cele două.
Psalmul 2:7, pe care îl citează, spune: „Tu ești Fiul meu, astăzi Te-am născut”. Am discutat despre aceasta, că și în capitolele 1 și 2 vorbește despre Isus, care este Fiul lui Dumnezeu, care e născut să împărățească. Iar aici vorbește despre oficiul regal al lui Isus. Nu ai cum să vezi aici oficiul de preot. Oficiul de preot îl vezi în Psalmul 110:4 – „Tu ești Preot în veci, potrivit rânduielii lui Melhisedec”. Cum ești Preot în veci? Pentru că marii preoți în orânduiala lui Aron erau temporari. Însă în momentul în care ne uităm la orânduiala lui Melhisedec și ne uităm la Hristos, orânduiala aceasta este o orânduială, o preoție veșnică. În aceste două pasaje, din Psalmul 2:7 și Psalmul 110:4, îl avem pe autor care amintește de faptul că Hristos este atât Mare Preot, cât și Rege.
O jertfă acceptată de Tatăl
În același rând, când ne uităm la la aspectele acestea, putem vedea de asemenea cele două aspecte ca o aluzie la învierea și la înălțarea lui Isus. Învierea arată că El este Preot veșnic. Vă aduceți aminte când marele preot intra în Sfânta Sfintelor și ce se întâmpla? De picior i se lega o frânghie, o sfoară. De ce? Pentru că dacă Dumnezeu nu accepta jertfa lui, marele preot murea și îl trăgeau afară ca să nu rămână acolo.
Faptul că Isus înviază ne exprimă tocmai gândul acesta că Tatăl a acceptat jertfa Lui și de aceea L-a adus la viață.
Când Hristos înviază, Dumnezeu Tatăl acceptă jertfa Lui tocmai prin faptul că Îl învie. Sunt foarte multe pasaje în Noul Testament în care ni se spune (și Evrei vorbește despre asta), că în momentul în care Isus moare, El se duce în Templu, într-un Templu ceresc. Intră în prezența lui Dumnezeu. Și prin faptul că înviază, ne exprimă tocmai gândul acesta că Tatăl a acceptat jertfa lui Isus și de aceea L-a înviat și L-a adus la viață.
E absolut superbă imaginea asta că Tatăl acceptă jertfa pe care Acest Mare Preot o aduce și Îl aduce la viață. Iar înălțarea aceasta este semnul că El este Regele. De ce? Unde este acum Isus? La dreapta Tatălui. El împărățește și o face într-un mod veșnic. Vedem în învierea lui Isus și în înălțarea lui Isus faptul că oficiul de Mare Preot devine veșnic, pentru că Tatăl acceptă odată pentru totdeauna jertfa Lui. Iar în înălțarea Lui vedem că oficiul Lui regal este de asemenea primit din partea Tatălui, pentru că El domnește într-un mod veșnic.
Mijlocitor la dreapta Tatălui
Nu numai că domnește pentru noi toți, ci Isus, care este Rege, mijlocește. Isus, care este Împărat, se duce la Tatăl și vorbește, mijlocește pentru tine. Este extraordinar gândul acesta. Și El o face ca Mare Preot, pentru că jertfa Lui a fost acceptată, și El o face ca Rege. Vă dați seama ce avem noi în ceruri? Ce Mare Preot și ce Rege avem noi? Mie îmi vine să sar în sus de bucurie.
Solidaritatea și compasiunea. Să ne uităm la sfârșitul textului acestuia. „El în timpul vieții Lui S-a rugat și a făcut cereri cu strigăte puternice și cu lacrimi către Cel care ar fi putut șă Îl scape de la moarte”. A cerut Isus să Îl scape de la moarte? Da. Și a fost auzit datorită reverenței Sale. „Chiar dacă era Fiu, a învățat să asculte prin ceea ce a suferit, și fiind făcut desăvârșit…”
A învățat să asculte
Adică Isus era nedesăvârșit? Adică Isus a învățat? Adică Isus nu știa înainte, a trebuit să învețe ceva? Sunt niște întrebări bune. În ce fel a trebuit Isus să învețe suferința? Nu știa El toate lucrurile, El care e Dumnezeu? Înseamnă că vorbește despre cu totul altceva aici.
„… A devenit sursa unei mântuiri veșnice pentru toți cei care ascultă de El, fiind numit Mare Preot de către Dumnezeu, potrivit rânduielii lui Melhisedec.” Deși Isus era fără păcat, El a cunoscut durerea experienței umane. Vorbim aici despre condiția omului.
Dacă marele preot din vechiul legământ împărtășea, era solidar cu cei din popor pentru că experimenta slăbiciune și păcătoșenia lor, Isus nu împărtășește cu omul păcătoșenia lui, pentru că Isus este fără păcat. Însă împărtășește cu omul în condiția lui și lucrul acesta se vede prin faptul că Isus suferă. Ce ne transmite lucrul acesta? Că Isus a depins de Tatăl. La fel cum noi depindem de Dumnezeu, în aceeași măsură Isus, Dumnezeu și om, depinde de Tatăl.
Termenul „a învăța” sugerează aici un proces. Koester e un teolog și are el o afirmație interesantă. Spune, legat de termenul acesta: „A spune că Isus a învățat ascultarea pentru că înainte ar fi fost neascultător este la fel cum ai spune că El a devenit acum un Mare Preot milos și loial pentru că înainte ar fi fost aspru și necredincios”.
Desăvârșit prin ascultare
Ce vrea de fapt să transmită expresia aceasta este doar faptul că Isus era om. Nimic mai mult. El a crescut în fiecare zi în experiența Sa umană și a învățat să se încreadă în Dumnezeu și să facă voia Lui în mijlocul suferințelor. A învățat, a fost făcut desăvârșit, le pun împreună.
Deși Isus era fără păcat, El a cunoscut durerea experienței umane.
Ce înseamnă aceasta? Termenul acesta de „desăvârșit” îl regăsim și în Evrei 2:10, de asemenea și în Evrei 7:8, iar mai apoi în Evrei 7:19. În Evrei 7:19 vorbește despre darurile și jertfele care erau în Vechiul Testament și care nu făceau oamenii desăvârșiți, perfecți. Nu făcea perfectă conștiința celui care se închina.
Această desăvârșire a lui Isus, când pui împreună toate aspectele acestea despre faptul că Isus a învățat și faptul că a fost făcut desăvârșit și s-a încheiat procesul acesta, este strâns legată de suferințele și moartea Lui, de ascultarea Lui și de învățarea Lui. Ascultați! Isus a fost făcut desăvârșit în experiența Lui prin învățarea ascultării în mijlocul suferințelor.
Desăvârșirea Lui era o sustragere până în momentul în care avea să asculte de Dumnezeu în realitățile concrete și în încercările cotidiene. Adică Isus, în umanitatea Lui, nu a știut toate lucrurile de la început. În sensul în care a învățat experiența umană. La asta mă refer. Nu puneți în cuvintele mele mai mult decât am spus. Să vă explic.
Calificat pentru a fi Mare Preot
Suferințele și moartea L-au echipat, L-au făcut pe Isus să fie echipat și gata pentru a sluji ca și Preot. El a învățat ce înseamnă să fii plăcut lui Dumnezeu ca și copil, ca adolescent și apoi ca adult. Desăvârșirea și ascultarea lui Isus trebuia să fie finalizată în viața de zi cu zi și fiecare etapă a vieții.
Ascultați un lucru la care nu v-ați gândit niciodată: El nu era calificat să slujească ca Preot în copilăria și în adolescența Lui. Fiecare etapă din viața lui Isus este foarte importantă. Și de aceea Isus vine ca făt. Este pus în pântecele unei femei, embrion, născut de la Duhul Sfânt. Și în fiecare etapă, Luca spune că creștea ca și copil plăcut înaintea ochilor oamenilor și înaintea lui Dumnezeu. Același lucru ca adolescent, același lucru ca adult.
Isus a trăit prin etapele acestea și prin etapele prin care a trecut El a învățat câte ceva în umanitatea Lui cu privire la experiența omului. De ce? Pentru că a vrut să ne cunoască foarte, foarte bine. Și de ce? Pentru că prin toate experiența aceasta și prin tot ceea ce a învățat El a rămas perfect. Și de aceea experiența Lui cu privire la experiența omului și la ce este omul este una desăvârșită.
Aceasta L-a făcut pe El, pentru că a înțeles experiența asta atât de bine, L-a făcut pe El capabil să fie ceea ce este, Mare Preot și Rege. E filozofic ce spun, e greu? Poate e greu, însă ceea ce eu spun acum este de o importanță fundamentală și trebuie acceptat lucrul acesta ca atare, așa cum Biblia ne vorbește despre aspectul acesta.
Cu ochii ațintiți la cruce
Versetul 7 spune că ar fi avut puterea să Îl scape de la moarte. A cerut Isus Tatălui să Îl scape de la moarte? Da. Asta înseamnă… e paradoxal că Isus tot timpul a vorbit despre faptul că în cele din urmă El o să moară. Atunci cum poți să pui împreună toate discuțiile acestea pe care Isus le are, și Îi spune lui Petru, e supărat pe el că nu înțelege tocmai experiența aceasta despre care El vorbește, că trebuie să moară.
Ai toate discuțiile acestea pe care Isus le poartă și El spune tot timpul că „Eu trebuie să mor, trebuie să merg la cruce”. Ioan surprinde foarte bine aspectul acesta în momentul în care Isus este tulburat că știa că merge la cruce, când vine grupul acela de greci și îi cer lui Filip să Îl vadă pe Isus. Și Isus știa că în momentul acela, în suveranitatea și în providența lui Dumnezeu va începe săptămâna patimilor, sau perioada aceasta înainte de moarte. Dar faptul că Isus cere lucrul acesta, e o dorință care pare contrară voii lui Dumnezeu.
Biblia surprinde foarte puțin umanitatea lui Isus, dar când o face pare foarte controversată.
Care era voia lui Dumnezeu? Să moară. Isus pare că cere ceva care este contrar voii lui Dumnezeu. De unde vin dorințele? Din credințe. Adică credințele lui Isus nu erau bune? E blasfemie să spui asta. Atunci în ce sens Isus cere lucrul acesta? Cerințele vin din dorințe, iar Romani ne arată foarte bine lucrul acesta. Creștea încă Isus în procesul acesta al învățării, al experiențelor umane? Așa se pare. Sunt doar niște întrebări și sunt niște întrebări foarte bune.
Omul desăvârșit
Ascultați! Biblia surprinde foarte puțin, dar când o face pare foarte controversată umanitatea lui Isus. Nu poți să separi umanitatea lui Isus de divinitatea Lui, și cu toate acestea există o creștere în experiența lui Isus ca om. Interesant este că dacă te uiți la divinitatea lui Isus, Isus face în unele lucruri, aspecte pe care nu le face în alte contexte. Pe Natanael îl vede când era sub pom la umbră, exercitându-și într-un fel prezența Lui pretutindeni, după care sunt alte contexte în care Isus nu mai este pretutindeni. Câteodată Isus pare că știe tot, câteodată „numai Tatăl știe clipa când se întâmplă lucrul acesta”.
Știți ce surprinde aspectul acesta (iar D.A. Carson vorbește despre asta)? Surprinde foarte mult profunzimea ascultării Fiului de Tatăl. Isus Și-a exercitat caracteristicile divinității doar în momentul în care Tatăl a ales ca El să o facă și doar în momentul în care era această progresie a descoperirii răscumpărării divine.
Isus a fost ascultător de Tatăl până la moarte și încă moarte de cruce. În experiența aceasta umană Isus a crescut și a devenit desăvârșit în momentul morții. Pentru că a înțeles într-un mod perfect desăvârșirea. S-ar putea să nu fiți de acord cu ce spun eu acum. Pentru că o să pară anapoda și pare contrar multor lucruri pe care le știți. Dar dacă nu e adevărat tot ceea ce spune, cred eu, Scriptura, explicați-mi voi cum stau lucrurile.
Mântuirea este obținută și primită doar prin ascultarea Lui. Noi, dacă vreți, trebuie să ascultăm de ascultarea Lui. Ascultarea este foarte importantă, dar e o ascultare de ascultarea Cuiva.
E foarte greu. Nu trebuie să fim lejeri cu adevărul acesta, dar în același timp trebuie să fim foarte atenți. În testarea și în ascultarea lui Isus, El ne-a exemplificat ceea ce a intenționat Dumnezeu când a creat ființele umane. Suferința lui Isus nu a avut doar un aspect moral. A avut și unul vocațional tocmai pentru că I s-a potrivit Lui. Pentru că a învățat și a fost desăvârșit. Iar în epistola către Evrei nu există mântuire fără ascultare.
Ascultați! Generația din pustie a pierit pentru că nu a ascultat, nu a intrat în țara promisă datorită neascultării. Isus devine Mare Preot și devine Rege – de ce? Pentru că ascultă. Ascultarea Lui nu doar că Îl califică pentru a fi Mare Preot și a fi Rege, dar El mai face ceva. Câștigă mântuirea poporului Lui.
Omul nu e mântuit prin faptele lui, pentru că el nu ar fi în stare niciodată să înțeleagă toată această experiență umană și niciodată n-ar putea să se ridice la statutul la care S-a ridicat Isus, nici măcar în umanitatea Lui. De aceea Isus, care este Dumnezeu, a trebuit să vină.
Ascultând de ascultarea Altuia
Noi nu putem să câștigăm mântuirea printr-o ascultare a noastră. De ce? Pentru că nu ne-am califica niciodată la ceea ce S-a calificat Isus să fie. Noi niciodată nu vom putea să învățăm în mod desăvârșit suferința și experiența umană. Indiferent cât de om am fi, nu am putea să înțelegem omul. Unul singur a fost în stare de asta: Isus. Și singurul care S-a calificat pentru lucrul acesta.
De aceea mântuirea este obținută și primită doar prin ascultarea Lui. Noi, dacă vreți, trebuie să ascultăm de ascultarea Lui. Pentru că spuneam că ascultarea este foarte importantă, dar e o ascultare de ascultarea Cuiva. Este „să te străduiești să intri în odihnă”. Cum adică să transpiri să intri în odihnă? Te odihnești de la sine. Nu?
Te odihnești de la sine pentru că e Hristos, El este odihna. Aceasta este terminologia. Hristos este odihna, mântuirea Lui, ceea ce El a asigurat. Cum adică asculți de ascultare? Ascultarea lui Hristos este propriu-zisă, este dată, este înfăptuită. Nu trebuie să mai asculți pentru că a ascultat Isus. Nu trebuie să te mai străduiești pentru că Isus S-a odihnit, și odată cu El noi ne odihnim, și odată cu El noi ascultăm.
Înțelegeți despre ce e vorba în Evrei și peste tot în Scriptură? Aceasta înseamnă neprihănirea lui Hristos care ne este imputată. De aceea omul nu e mântuit prin faptele lui. De aceea omul nu e mântuit prin ceea ce el face. Pentru că el nu ar fi în stare niciodată să înțeleagă toată această experiență umană și niciodată n-ar putea să se ridice la statutul la care S-a ridicat Isus. Nici măcar în umanitatea Lui nu am putea. Și chiar dacă am fi în stare (deși nu am fi în stare), oricum nu am putea să căpătăm mântuirea pentru că suntem păcătoși, asemenea marilor preoți care trebuiau să aducă jertfe chiar și pentru păcatele lor. De aceea Isus, care este Dumnezeu, a trebuit să vină.
