v.3 – Căci și noi eram altădată ca ei, ca toți oamenii în starea lor firească, neregenerați. Dar cum arată acești „ei”, care nu a avut parte de lucrarea Harului lui Dumnezeu în viața lor „Fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții”. În această descriere sunt incluși toți oamenii, fără excepție. Observați în această caracterizare făcută de ap. Pavel omului în starea lui firească vreo referire la căutarea acestuia după Dumnezeu? Nicidecum. Oamenii erau vrednici, incluzându-ne și pe noi înainte de nașterea din nou, să fie urâți. Și noi făceam parte dintre ei – să nu uitam niciodată lucrul acesta.
Deși meritam mânie, Dumnezeu ne-a arătat bunătatea Sa și dragostea Lui de oameni, independent de vreun merit al nostru.
v4. – „Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni..” Bunătatea lui Dumnezeu, arătată prin faptul că a luat inițiativa și L-a trimis pe propriul Său Fiu pentru noi. Hristos ne-a substituit pe noi în judecata lui Dumnezeu, suportând mânia justificată a Tatălui pentru păcat, și asta pe când noi eram fără minte, neascultători, rătăciți… Bunătatea lui Dumnezeu este pusă alături de dreptatea Sa. Bunătatea lui Dumnezeu și dragostea Lui de oameni nu au exclus dreptatea Sa, dreptate care cerea pedepsirea păcătosului. (Ce frumoasă este ordinea în acest verset: „bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni” – este ca și cum crucea lui Hristos le leagă pe cele două, fiind pusă la mijloc).
Dacă un judecător omenesc ar trece cu vederea nelegiuirea și călcarea de lege a oamenilor, el ar înceta în acel moment să mai fie bun. Cu atât mai mult Dumnezeu a pedepsit și va pedepsi călcarea de lege și pe cei răzvrătiți.
Nu are sens să vorbești despre bunătatea lui Dumnezeu dacă nu vorbești despre răutatea și depravarea omului.
Deși meritam mânie, Dumnezeu ne-a arătat bunătatea Sa și dragostea Lui de oameni, independent de vreun merit al nostru. Nu are sens să vorbești despre bunătatea lui Dumnezeu dacă nu vorbești despre răutatea și depravarea omului. Atât de mulți oameni în bisericile noastre sunt atât de penibili atunci când vorbesc despre mântuire. Ei spun așa: „Omul, da, este rău. Dar știi, până la urmă nu este chiar așa de rău, pentru că ajunge să îl caute pe Dumnezeu.” Să fim însă foarte atenți pentru că nu acesta este limbajul biblic, fie că ne place nouă sau nu.
v.5 „El ne-a mântuit…” – și, ca nu cumva să fim ispitiți să privim înspre noi înșine pentru vreun merit, autorul continuă: „…nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire…” (să nu mai spunem ca faptele făcute de noi nu aveau nimic în comun cu neprihănirea!), ci adevăratul motiv este indurarea Lui Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu a fost adevăratul motiv. Acum, din nou, cum poți avea milă de cineva, decât dacă este într-o stare deplorabilă? Nu are sens să vorbești despre milă cu referire la cineva care este bine, sănătos, care nu duce lipsă de nimic, etc. Vedeți cât de pervers este omul: nu-i place să vorbești despre el în termenii milei, neajutorării, neputinței de a se mântui singur.
Autorul subliniază din nou și din nou că Dumnezeu singur este acela care ne-a mântuit. Cum a făcut lucrul acesta? „…prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt…”
