Dacă sunteți familiarizați cu menoniții contemporani, s-ar putea să fiți surprinși să aflați că fondatorul grupului a început ca un preot catolic care nu citise niciodată Biblia.
Un preot fără Biblie
În 1524, la vârsta de 28 de ani, Menno Simons a fost hirotonit ca preot al Bisericii Catolice din Utrecht, Germania. Deși era familiarizat cu greaca și latina și studiase doctrina catolică, Simons nu citise niciodată Scriptura în sine. „Nu o atinsesem de-a lungul vieții”, a scris el mai târziu, „pentru că mă temeam că dacă o voi citi m-ar putea duce în rătăcire.”
În 1526, el a început să pună la îndoială veridicitatea doctrinei catolice a transsubstanțierii (ideea că pâinea și vinul se transformă în mod real în trupul și sângele lui Isus la Euharistie). Simons a considerat că această îndoială ar putea fi diavolul care încerca să-l înșele, așa că a început să studieze Biblia fără tragere de inimă. Cu toate că nu a putut găsi nicăieri doctrina transsubstanțierii, el a descoperit evanghelia mântuirii prin har prin credința în Cristos! El a început să-și împărtășească descoperirile cu alții de la amvon, ceea ce l-a propulsat într-o poziție de importanță regională, ca predicator evanghelic.
Fum fără foc
Studiul lui Simons l-a convins de autoritatea de neegalat a Bibliei, făcându-l să examineze doctrina catolică în lumina Scripturii. El a respins de asemenea practica botezului copiilor ca fiind nebiblică și a început să-i încurajeze pe membrii congregației să fie botezați în concordanță cu mărturisirea lor de credință în Cristos. În ciuda faptul că a îmbrățișat doctrina evanghelică, el a rămas în Biserica Catolică și a depus eforturi pentru reformarea ei. În tot acest timp, totuși, fascinația sa cu privire la învățătura biblică era doar intelectuală. El s-a desfătat de mirosul dulce al noii sale reputații, însă îi lipsea flacăra pură a afecțiunii sincere pentru Cristos.
Executarea a trei sute de anabaptiști la Old Cloister, în apropiere de Bolsward în aprilie 1535, l-a adus într-un moment de criză:
Am reflectat asupra vieții mele necurate, carnale, și asupra doctrinei ipocrite și idolatriei pe care încă le practicam zi de zi, cu o aparență de evlavie, dar fără a mă desfăta în ele. Inima îmi tremura înlăuntrul meu. M-am rugat către Dumnezeu cu suspinuri și lacrimi ca el să-mi dea mie, unui păcătos mâhnit, darul harului, să creeze în mine o inimă curată și, prin har, prin meritele sângelui aprins al lui Cristos, să ierte purtarea mea necurată și viața mea frivolă și ușuratică.
Copleșit de propriile păcate ale mândriei, timidității și iubirii de confort, Simons a renunțat ferm la „reputația, numele și faima lumească”. „În slăbiciunea mea”, a scris el, „m-am temut de Dumnezeu; am căutat oamenii pioși și, deși erau puțini la număr, am găsit câțiva care erau plini de zel și care susțineau adevărul.”
Inamic al statului – și al diavolului
După ce a fost botezat, Simons s-a aruncat imediat în predicarea evangheliei, explicând Scripturile și călătorind extensiv. Simons a descoperit că diavolul îl ținuse departe de Biblie și de adevărata convertire, iar acum era hotărât să fie inamicul de moarte al lui Satan. Predicarea sa a atras rapid mânia oficialilor catolici. Împăratul Charles al V-lea chiar a și emis un edict împotriva lui Simons, oferind o recompensă semnificativă oricui l-ar fi dat în mâinile autorităților.
Cu toate acestea, Simons i-a îndemnat pe frații săi reformatori anabaptiști să respingă metodele violente de a obține reforma, susținând pacifismul și separarea de puterea lumească. Predicarea și reformele lui au avut atât de mult succes încât, în cele din urmă, anabaptiștii din nordul Germaniei și olandezi au ajuns să fie cunoscuți ca Menoniți. La cea de-a 25-a aniversare a renunțării sale la catolicism, sănătatea lui Simons s-a șubrezit rapid și a murit a doua zi, pe 31 ianuarie 1561, la vârsta de 66 de ani.
Fără a mai fi înșelat
Așa cum diavolul l-a înșelat pe tânărul Menno, tot așa vrăjmașul nostru ar vrea să ne înșele și pe noi. El ar vrea să ne țină departe de Scriptură, de teama de Dumnezeu, de mărturisirea păcatelor și de credința umilă. Fie ca noi, în schimb, „cu suspinuri și lacrimi”, să implorăm și să primim cu bucurie darul harului în Mântuitorul nostru promis, Isus Cristos.
Deși m-am împotrivit în trecut Cuvântului Tău prețios și voii Tale sfinte cu toate puterile mele… totuși, harul Tău de tată nu m-a părăsit pe mine, un păcătos mizerabil, ci în dragoste m-a primit… și m-a învățat prin Duhul Sfânt până când prin alegerea mea am declarat război lumii, cărnii și diavolului… și m-am supus de bunăvoie crucii grele a Domnului meu Isus Cristos, ca să moștenesc împărăția promisă. (Simons, Meditații asupra Psalmului 25).
Acest articol face parte din seria Aici Stăm – 500 de ani de Reformă. Anul acesta, în luna octombrie, se împlinesc 500 de ani de când Martin Luther și-a țintuit cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, moment care a marcat începutul Reformei. Pentru a marca această aniversare, vă invităm să ne însoțiți într-o călătorie de 31 de zile cu scurte biografii ale multor eroi ai Reformei, câte 5-7 minute pentru fiecare zi din octombrie.
Seria de articole este preluată cu permisiune de pe Desiring God – http://www.desiringgod.org/here-we-stand.