Într-o noapte friguroasă de aprilie, unsprezece măicuțe s-au strecurat în liniște într-o căruță cu pește și au așteptat ca Leonard Koppe, consilierul orașului, să înceapă să conducă, numărând minutele tensionate până când vocația lor monahală avea să se sfârșească pentru totdeauna.
Aceste femei, scoase pe furiș din mănăstirea de maici din Nimbschen, Germania (într-o evadare organizată de Martin Luther), riscau pedeapsa ca infractoare dacă erau prinse și trebuiau să facă față unui viitor nesigur dacă reușeau să scape. Erau în întregime dependente de bunăvoința familiilor lor de a „ascunde” fugarele, primindu-le înapoi în căminele lor. Măicuțele ale căror familii le refuzau trebuiau să-și facă rost de un soț sau să descopere vreo formă rară de loc de muncă pentru femei, prin care să se poată susține singure în mod independent.
Katharina von Bora, una dintre aceste măicuțe, nu s-a putut baza pe niciuna dintre aceste opțiuni, iar după ce a experimentat două propuneri de căsătorie eșuate, Luther s-a trezit simțindu-se el însuși responsabil pentru fosta măicuță. Arțăgoasa Katharina a insistat în cele din urmă că ea nu se va căsători decât cu Luther sau cu prietenul acestuia, Nicolas von Amsdorf. Aparent, Luther a acceptat provocarea și s-a căsătorit cu măicuța fugară pe 13 iunie 1525.
Soția pastorului
Căsătoria cu Luther era un pas înapoi din punct de vedere social pentru Katharina, care se născuse într-o familie nobilă, cu multe generații de lorzi în genealogie. De asemenea, a catapultat-o într-un scandal și a făcut-o bătaia de joc a oamenilor. Erasmus din Rotterdam chiar a prezis că uniunea lor va avea ca rezultat nașterea Anticristului!
În ciuda contextului tumultuos al căsătoriei lor controversate, căsnicia lor s-a dovedit plină de afecțiune și dragoste, rodnică, loială și trainică. Cuplul s-a mutat în noua lor casă, supranumită „Mănăstirea Neagră”, iar Katharina a devenit pionieră a unei „noi” chemări care fusese absentă în perioada medievală – soția pastorului.
În dimineața de după căsătoria lor, Katharina și-a inițiat noua vocație prin a servi micul dejun celor câțiva prieteni care participaseră la ceremonia din seara de dinainte. Rolul Katharinei ca soție a faimosului reformator, mamă a șase copii biologici (și mai mulți orfani) și coordonator al casei lor parohiale (altă inovație a Reformei) și al proprietăților lor a devenit un exemplu instructiv pentru soțiile pastorilor protestanți din acea perioadă.
Reformatorii au consacrat cu fermitate acest rol ca o chemare vocațională înaltă, cu o fundație teologică și biblică, și au dat o nouă demnitate femeilor creștine prin faptul că au inclus munca de acasă în lucrarea evangheliei, transformând astfel femeia creștină ideală de la fostul ei ideal medieval (adică, măicuță).
Dumnezeu în fiecare activitate
Pentru Katharina, această chemare presupunea a avea grijă de Luther, a-i susține munca și călătoriile, educarea copiilor lor, precum și mare varietate de sarcini care implicau casa lor parohială. Ea a renovat mănăstirea augustiniană abandonată care le slujea drept cămin; i-a găzduit pe oaspeții care stăteau în cele patruzeci de camere ale lor; a servit masa la treizeci sau patruzeci de oameni în mod regulat, precum și ospețe pentru mai mult de o sută de oameni; și a creat un cămin care să se auto-susțină, cumpărând și cultivând teren agricol pentru grădini, livezi și animale care să dea hrana pentru familie și pentru oaspeți – precum și făcând pâine, brânză și bere.
În concordanță cu perspectiva reformatorilor că toate aspectele vieții sunt spirituale, Katharina nu a făcut deosebire între sarcinile „practice” și „spirituale”, ci a găsit putere pentru munca ei zilnică din faptul că Îl slujea pe Dumnezeu în toate sarcinile. Implicarea ei în teologie era limitată la participarea în „discuțiile de la masă” pe care familia Luther le găzduia în casa lor parohială. Ea știa destulă latină și destul din Scriptură pentru a se implica în dezbateri aprinse de la cină, un obicei pe care Luther aparent îl încuraja.
„Mă voi prinde de Cristos”
În 1542, Katharina și Luther au fost îndoliați de pierderea fiicei lor în vârstă de 13 ani, Magdalena, despre care Luther scria: „Eu și soția mea ar trebui să fim doar mulțumitori cu bucurie pentru o plecare atât de fericită și un sfârșit atât de binecuvântat [pentru Magdalena]… totuși forța dragostei noastre naturale este atât de mare încât nu putem face acest lucru fără să plângem și să fim îndurerați în inimile noastre sau chiar fără a experimenta moartea noi înșine… Chiar moartea lui Cristos… nu poate să ia pe deplin aceasta, așa cum ar trebui.”
Această durere avea să fie egalată doar de durerea Katharinei la moartea lui Martin însuși în 1546, pe care ea a descris-o într-una din puținele ei scrisori care au supraviețuit:
Sunt într-adevăr foarte întristată, încât nu pot să-mi exprim marea durere a inimii niciunei persoane și nu știu cum sunt și ce simt. Nu pot nici să mănânc sau să beau. Nici nu pot să mai dorm. Dacă aș fi deținut… un imperiu, nu m-aș fi simțit atât de rău dacă l-aș fi pierdut, pe cât m-am simțit când scumpul nostru Domn Dumnezeu l-a luat de la mine – și nu doar de la mine, ci de la întreaga lume – pe acest bărbat drag și vrednic.
Katharina și-a petrecut restul zilelor căutând susținere din partea foștilor susținători ai lui Luther, cu speranța de a purta de grijă casei și copiilor lor, până când a murit după ce a căzut dintr-o căruță în decembrie 1552. Pe patul de moarte, ea a proclamat: „Mă voi prinde de Cristos ca un ciulin de o haină.”
Acest articol face parte din seria Aici Stăm – 500 de ani de Reformă. Anul acesta, în luna octombrie, se împlinesc 500 de ani de când Martin Luther și-a țintuit cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, moment care a marcat începutul Reformei. Pentru a marca această aniversare, vă invităm să ne însoțiți într-o călătorie de 31 de zile cu scurte biografii ale multor eroi ai Reformei, câte 5-7 minute pentru fiecare zi din octombrie.
Seria de articole este preluată cu permisiune de pe Desiring God – http://www.desiringgod.org/here-we-stand.