Acest mister a fost subiectul a numeroase controverse în istoria bisericii, întrucât savanții aveau păreri diferite cu privire la mai multe cuvinte și fraze din aceste versete. Mulți dintre savanți au omis să vadă că misterul are legătură și cu neamurile, referindu-se la faptul că perioada în care mântuirea disponibilă lor nu va ține veșnic. (Hafemann 1988; 52). După ce tot Israelul este salvat, nu va mai exista mântuire pentru neamuri, întrucât sfârșitul va fi venit.
Misterul are cel puțin trei părți:
- O parte din Israel este împietrită pentru o perioadă limitată de timp;
- mântuirea neamurilor va preceda mântuirea Israelului;
- tot Israelul va fi mântuit în final.
Moo (1996: 716) observă în mod corect că punctul central al misterului este momentul în timp și modalitatea de mântuire a Israelului: Israelul va fi mântuit după includerea neamurilor. În sens larg există un acord comun că misterul are legătură cu mântuirea Israelului. Acest lucru nu este însă de prea mare folos întrucât există dezacord cu privire la termenul Israel.
Unii susțineau că se referă atât la iudei cât și la neamuri, care au trăit în Isus Mesia. Într-o altă parte Pavel argumentează cum credincioșii sunt adevărații iudei, că ei au adevărata circumcizie (Romani 2:28-28; Filipeni 3:3), că ei sunt fii și fiice a lui Avraam (Romani 4: 1-17; Galateni 3:6-9, 26-29) și că ei sunt Israelul lui Dumnezeu (Galateni 6:16). Așadar, nu este întru totul imposibil ca în Romani 11:26 Israel să se refere la biserica compusă atât din iudei, cât și din neamuri.
Teoria conform căreia Pavel credea că exista un Sonderweg (cale specială) de mântuire pentru iudei, în afara credinței în Cristos, se potrivește cu sensibilitatea modernă, dar este exegetic neconvingătoare. Romani 11 nu poate fi scos din contextul din Romani 9-11 ca întreg.
Dar obiecția cea mai importantă și decisivă adusă acestei interpretări este contextul din Romani 9-11, în special contextul imediat din capitolul 11. Nereușita iudeilor etnici să obțină mântuirea este ceea ce a provocat capitolele 9-11 în primul rând. Mai mult decât atât, versetele următoare din capitolul 11 păstrează o distincție între neamuri și evreii etnici: neamurile sunt altoite în măslin în timp ce evreii – ca ramuri naturale – sunt înlăturați. Într-adevăr, a afirma că termenul Israel include neamurile credincioase în versetul 26 necesită ca Pavel să indice spre o semnificație nouă pentru termenul Israel în versetul 26. Dar versetul 25 spune că o împietrire parțială a venit peste Israel în timp ce numărul complet al neamurilor intră în biserică. Este evident în versetul 25 că termenul Israel se referă la Israelul etnic spre deosebire de neamuri. Astfel, este foarte puțin probabil ca termenul Israel să aibă o însemnătate diferită în versetul 26 față de cea din versetul 25. Acest lucru este întărit de versetul 28; contrastul cu neamurile din acel verset (Israelul etnic este dușman de dragul neamurilor și totuși iubiți datorită părinților) demonstrează faptul că Israelul etnic este cel avut în vedere în versetul 26 (Hafemann 1988: 53).
Sunt de acord așadar cu majoritatea comentatorilor că misterul se referă la Israelul etnic. În general se cade de acord, de asemenea, că misterul își atinge punctul culminant în afirmația tot Israelul va fi mântuit, adică tot Israelul etnic va fi izbăvit de mânia lui Dumnezeu în ziua judecății. Dar ce înseamnă tot Israelul aici? Se referă la toți evreii care au trăit fără nici o excepție? La rămășița evreilor care își pun încrederea în Cristos pentru mântuire? La evreii de la sfârșitul istoriei care își pun încrederea în Cristos pentru mântuire?
Înainte de a analiza această problemă, trebuie să menționez că majoritatea comentatorilor sunt de acord că termenul în greacă nu ar trebui constrâns să cuprindă fiecare iudeu fără nicio excepție. Termenul desemnează majoritatea iudeilor. Dar ceea ce este extraordinar aici este că Israelul va fi salvat ca popor (Hvalvik 1990: 101). O altă întrebare care ar necesita un răspuns înainte de a investiga aceste trei posibilități este dacă mântuirea promisă se bazează pe credința în Cristos. A devenit tot mai popular a argumenta că Pavel preconiza aici mântuirea iudeilor în afara credinței în Cristos. Unii au îmbrățișat o teorie a dublului-legământ în care neamurile sunt mântuite prin credința în Cristos, iar iudeii prin ținerea Torei. A fost de asemenea remarcat că necesitatea de a crede în Cristos nu este precizată în Romani 11, sugerând că iudeii pot fi mântuiți pe o altă bază. Teoria conform căreia Pavel credea că exista un Sonderweg (cale specială) de mântuire pentru iudei, în afara credinței în Cristos, se potrivește cu sensibilitatea modernă, dar este exegetic neconvingătoare. Romani 11 nu poate fi scos din contextul din Romani 9-11 ca întreg.
Ceea ce îl îngrijorează pe Pavel este că Israelul este separat de Cristos (9:31-10:8). El acuză Israelul în detaliu pentru lipsa credinței în El (10:9-13). Într-adevăr, Israelul ar fi trebuit să creadă în el, pentru că au auzit clar mesajul Evangheliei (10:14-21). Când Pavel se introduce pe sine ca exemplu al rămășiței mântuite (11:1-6), el se califică ca atare datorită credinței în Cristos. Am argumentat deja că necredința iudeilor exprimată în 11:23 trebuie identificată ca eșecul de a crede în Cristos, și este foarte probabil că Mântuitorul care vine din Sion în versetul 26 este Isus Cristos. Așadar, mandatul exegetic de a atribui mântuirea Israelului independent de Isus este fragil. Pavel nu și-a imaginat niciodată mântuirea Israelului în afara încrederii în Isus ca Mesia. Mântuirea Israelului este cu siguranță lucrarea lui Dumnezeu, dar din aceasta nu rezultă că credința nu este necesară, întrucât încrederea umană nu trebuie separată de lucrarea pe care Dumnezeu o înfăptuiește (Lubking 1986: 127).
Mă reîntorc la înțelesul expresiei tot Israelul. Unii au spus că acesta se referă la rămășița iudeilor care au crezut de-a lungul istoriei (D. Robinson 18967: 94-95; Ridderbos 1975:358-59; Horne 1978: 333-34). Dificultatea cu această interpretare este că misterul revelat este extraordinar de dezamăgitor (Murray 1965:97; Ellison 1966: 93; Cranfield 1979: 577; Gundry Volf 1990:182). Mântuirea rămășiței se potrivește cu ceea ce Pavel a argumentat în Romani 9 și 11:1-10, dar 11:11-24 sugerează că ceva mai mult decât doar mântuirea rămășiței este pregătit Israelului. Mântuirea rămășiței este parțială, dar Pavel așteaptă o plinătate (v.12) a mântuirii pentru Israel și o primire (v.15) care întrece orice s-a petrecut până acum. În mod similar, parabola măslinului se încheie cu așteptarea ramurilor rupte de a fi din nou altoite, sugerând că un număr mare de iudei se vor întoarce la Cristos cu credință. Versetele 25 și 26 indică spre aceeași concluzie.
Această eră prezentă poate fi descrisă ca una în care o împietrire parțială a venit peste Israel în timp ce plinătatea neamurilor intră. Termenul grecesc pleroma ton ethon (plinătatea neamurilor) se referă la numărul deplin al neamurilor care intră în poporul lui Dumnezeu prin credința în Cristos (2 Esdr. [4 Ezra] 4:35-36; T. Zeb. 9.8; și Sanday și Headlam 1092: 335; Cranfield 197: 575; Dunn 1988b: 680; Fitzmyer 1993c: 621-22; Stuhlmacher 1994:172; Moo 1996: 719). Ei sunt ramurile care sunt altoite în măslin într-un număr atât de mare. Termenul de aici (pleroma) care se presupune că denotă o extensie a binecuvântării pentru neamuri într-un mod mai general nu este evident (contra Murray 18965: 92-95) și nu este nici convingător a limita înțelesul astfel încât plinătate să se refere la îndeplinirea sarcinii de predicare a Evangheliei neamurilor (Munck 1967: 133-35). Împotriva acestei ultime argumentări textul vorbește despre plinătatea neamurilor „care intră” și nu spune doar că ei vor fi auzit mesajul. Includerea iudeilor în poporul lui Dumnezeu provine probabil din textele care descriu pelerinajul neamurilor la Sion (Isaia 2:2-4; Mica 4:1-5; Tob 13:11-13; Ps. Sol. 17.30-31; T. Ben. 9,2), dar Pavel se pune în contrast cu așteptarea multor iudei prin faptul că vede mântuirea neamurilor având loc înainte de cea a Israelului (Kaesemann 1980: 312; Wilckens 1980: 255; Stuhlmacher 1994: 171-72; Byrne 1996: 350).
Această perioadă a unei recolte bogate dintre neamuri se întâmplă până când (achri hou) tot Israelul va fi mântuit. Deja am examinat în 11:1-10 că, în ciuda alegerii unei rămășițe dintre Israel, majoritatea Israelului rămâne împietrit. Ceea ce urmează așadar, împietrirea majorității Israelului din versetul 25, este paralelă cu versetele 1-10, unde împietrirea majorității Israelului este o realitate în ciuda alegerii unei rămășițe. Acum această constatare este extrem de importantă pentru interpretarea versetelor 25-26, întrucât ultimele versete sugerează că ceva mai mult decât doar împietrirea majorității Israelului este anticipată. Cuvântul „până când” implică faptul că împietrirea majorității Israelului va fi ridicată după ce numărul neamurilor este mântuit. Această așteptare este împlinită în versetul 26, care promite mântuirea întregului Israel, sugerând nu doar mântuirea unei rămășițe de-a lungul istoriei, ci un seceriș bogat dintre iudei adăugat la poporul lui Dumnezeu.
Alții au afirmat că prin „tot Israelul” se înțelege tot Israelul de-a lungul istoriei, chiar și cei care au fost împietriți de Dumnezeu (11:9-10). Fără îndoială este adevărat, în sensul larg teologic, că unii care au fost împietriți vor fi înmuiați de harul lui Dumnezeu și vor crede. Este puțin probabil totuși ca împietrirea la care Pavel făcea referire să fie reversibilă (9:18, 21-23, 11:1-10). Cineva este fie obiectul împietririi lui Dumnezeu sau al înmuierii lui (9:18) și nu este nici cea mai mică insinuare în 9:21-23 că vasele de mânie ar putea deveni vase ale milei. În schimb, Pavel argumentează că vasele milei vor aprecia mila lui Dumnezeu când vor vedea mânia dreaptă aplicată vaselor mâniei. În mod similar, ceea ce separă rămășița de cei împietriți (11:1-10) este că primii au devenit fără meritele lor beneficiarii mântuirii pline de har a lui Dumnezeu.
Comentariile făcute mai sus despre semnificația temporală a termenului achri hou se aplică și aici, indicând că mântuirea Israelului este un eveniment viitor care va avea loc după ce numărul întreg al neamurilor va fi mântuit. Unii savanți au sugerat că Pavel credea faptul că numărul întreg al neamurilor va fi împlinit după călătoria misionară a acestuia în Spania (Aus 1979: 232-62; Dahl 1977: 154). Dar Pavel nu spune niciunde precis, iar Romani 11:14 este mult mai modest, indicând că Pavel spera ca câțiva iudei (nu „toți”) să fie mântuiți prin slujirea lui (Wilckens 1980: 254-55; Fitzmayer 1993c: 622). Așadar, nu este stabilită nicio axă a timpului definitivă pentru când numărul întreg al neamurilor va fi întregit și mântuirea Israelului va începe. Pavel nu a ținut astfel la perspectiva că tot Israelul de-a lungul istoriei va fi mântuit; mulți dintre iudeii care au eșuat să creadă în Cristos au murit în următorii douăzeci de ani după ce Pavel a devenit creștin. Ceea ce Pavel ne învață aici, în schimb, este că va fi un mare seceriș dintre iudei aproape de sfârșitul istoriei, după ce numărul întreg al neamurilor a intrat în poporul lui Dumnezeu.
Citatul din versetele 26-27 susține această interpretare. Textul este o îmbinare din Isaia 59:20 și 27:9 și probabil conține de asemenea și o aluzie la Ieremia 31:33. În fiecare ocazie mântuirea promisă Israelului apare după ce națiunea a suferit umilință datorită păcatului (cf. Stanley 1993: 126-36). Pavel probabil a citit aceste texte în lumina răspunsului iudeilor la Evanghelie. Ei au fost sub judecata lui Dumnezeu pentru că L-au respins pe Isus ca Mesia și au încercat să stabilească neprihănirea prin fapte (Romani 9:31-10:8). În orice caz, aceste texte arată că Dumnezeu nu își va părăsi poporul pentru totdeauna, că va interveni pentru ei și îi va mântui. Singura modificare importantă din LXX din Isaia 59:20 este substituirea cuvântului ek Sion (din Sion) în Romani în loc de heneken Sion (de dragul Sionului) în LXX. TM spune „Răscumpărătorul va veni în Sion.” Întrucât există deja o îmbinare a textelor, este posibil ca alterațiile aduse să izvorască dintr-o altă sursă, poate Psalmul 14:7 (13:7 LXX). Unirea cestor texte indică că serveau o funcție mutual interpretativă pentru Pavel. Timpul viitor al hexei (el va veni) este un viitor sigur (Wilckens 1985: 257; Dunn 1988: 682) și nu indică doar o promisiune fără un element temporal (contra Hvalvik 1990: 93).
Dumnezeu a planificat mântuirea în istorie în așa fel încât El să primească glorie maximă, astfel încât să fie vizibil tuturor că mântuirea este a Domnului.
Trebuie să ne aducem aminte de firul povestirii al textelor la care se face referire aici. Mântuirea Israelului va veni după ce vor fi afundați în păcat și vor fi experimentat judecata. În VT „eliberatorul” (ho rhyomenos) este cu siguranță Yahweh, dar pentru Pavel este aproape cu siguranță Isus Cristos, iar aluzia este la a doua Lui venire ca în 1 Tesaloniceni 1:10. O referire la a doua venire este de asemenea susținută de context, întrucât mântuirea Israelului va avea loc după ce numărul neamurilor a intrat. Efectul revenirii lui Isus va fi înlăturarea necredincioșiei din Iacov (adică Israel). Lipsa de evlavie (asebeias) nu înseamnă nimic altceva decât necredința menționată în versetul 23. Astfel Isus va înlătura necredința din Israel și la va acorda credință când se va întoarce. Lucrarea de mântuire a Israelului este o lucrare divină și acest lucru se aliniază cu ultimele două rânduri din citatul din VT. Frumusețea Noului Legământ este că Dumnezeu învinge împietrirea inimii omului punând legea Lui înăuntru. El înlătură păcatul poporului Său și le acordă o inimă care să-L cunoască pe El. Așadar, promisiunile mântuirii oferite în dar Israelului de-a lungul VT sunt împlinite.
Până în acest moment am dovedit că misterul se referă la Israelul etnic, că promite mântuirea Israelului etnic și că această mântuire este un eveniment viitor care va deveni realitate când Isus se va întoarce. Pentru a putea avea o înțelegere completă a musterion, trebuie totuși să studiem cu atenție cuvintele kai hautos. Unii savanți au înțeles aceste cuvinte ca fiind temporale: Israelul va fi împietrit până când plinătatea neamurilor va intra și apoi tot Israelul va fi mântuit. Cea mai importantă obiecție împotriva acestui punct de vedere este că, un înțeles temporal kai hautos nu poate fi susținut (1 Cor. 11:28; 14:25; 1 Tes. 4:14; Jeremias 1977: 198; Fitzmyer 1993c: 622). Alții au sugerat că hautos … kathos sunt în corelație. O asemenea construcție este posibilă, dar puțin probabilă, întrucât în textele paralele (1 Corinteni 11:28; 14:25; 1 Tesaloniceni 4:14) kai hautos desemnează modul. Aceeași concluzie se aplică probabil și în acest caz. Astfel Pavel arată înspre modul sau felul în care Israelul va fi mântuit, iar în acest context ceea ce este distinctiv cu privire la mod este perioada de timp în care Israelul va fi mântuit: tot Israelul va fi mântuit doar după ce plinătatea neamurilor intră. Atunci conținutul misterului nu este doar că Israelul va fi mântuit în viitor (era destul de evident în VT). Ceea ce este nou și distinctiv este că tot Israelul va fi mântuit numai după ce numărul întreg al neamurilor a fost înscris în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ne readucem aminte că Pavel comunică acest mister pentru a preveni mândria neamurilor, întrucât aceștia au fost ispitiți să creadă că Dumnezeu i-a ales întrucât erau superiori evreilor. În schimb, Dumnezeu a planificat mântuirea în istorie în așa fel încât El să primească glorie maximă, astfel încât să fie vizibil tuturor că mântuirea este a Domnului.
Conținutul misterului nu este doar că Israelul va fi mântuit în viitor. Ceea ce este nou și distinctiv este că tot Israelul va fi mântuit numai după ce numărul întreg al neamurilor a fost înscris în poporul lui Dumnezeu.
Ceea ce tocmai a fost analizat ajută la explicarea așa-numitei contraziceri între capitolele 9 și 11. Mulți savanți afirmă că această contradicție este de nerezolvat întrucât capitolul 9 insistă că mântuirea este promisă doar Israelului spiritual, iar în capitolul 11 Pavel argumentează că Israelul etnic va fi salvat. Principiul etnic respins în capitolul 9 pare a fi din nou adus în discuție și posibil în capitolul 11. Alți savanți au sugerat că Pavel nu știa ce urma să scrie în capitolul 11 când a scris capitolul 9. Soluția la această dilemă a început să-i devină puțin mai clară când a scris capitolele 9-11. Potrivit cu această sugestie, incongruența dintre capitolele 9 și 11 este de înțeles dacă începem să înțelegem dinamismul procesului de gândire a lui Pavel.
Așa numita discrepanță este mai degrabă aparentă decât reală, iar cei care afirmă că văd o contradicție eșuează să discearnă genialitatea argumentării lui Pavel, în mod particular dimensiunea mântuire-istorică. Este deosebit de important să notăm că Pavel promite mântuirea Israelului etnic doar după ce plinătatea neamurilor a fost inclusă în promisiunile de salvare a lui Dumnezeu. El nu susține faptul că tot Israelul etnic de-a lungul istoriei va fi mântuit. Acest lucru ar contrazice argumentul din capitolul 9. În schimb, el afirmă că Dumnezeu va avea milă de Israelul etnic după o perioadă de timp în care mila Lui a fost turnată peste neamuri. Această revizitare a milei asupra Israelului după acest interval de timp slujește pentru a reaminti Israelului că favoarea mântuitoare a lui Dumnezeu este cu adevărat milă, nu ceva ce meritau datorită moștenirii etnice. Așa cum Dumnezeu a ales să-Și extindă mila peste neamuri în era prezentă, tot astfel, în conformitate cu promisiunile Lui de demult, El promite să-Și trimită harul Lui în viitor peste Israel.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a conceput mântuirea în istorie în așa fel încât ca extinderea harului Său mântuitor să surprindă pe destinatarii săi. Neamurile au fost alese pentru mântuire când evreii se așteptau să fie obiectele speciale ale favorului Său, iar evreii vor fi altoiți din nou într-o perioadă în care neamurile vor fi ispitite să creadă că ele sunt superioare Israelului etnic. Construind istoria în acest mod, Dumnezeu face clar că El merită lauda pentru includerea oricărei părți în promisiunile Sale mântuitoare. Într-adevăr, această temă se potrivește minunat cu capitolul 9, întrucât Pavel argumentează acolo în mod similar că alegerea lui Dumnezeu răstoarnă așteptările umane. L-a ales pe Isaac, nu pe Ismael; pe Iacov, nu pe Esau; neamurile, nu evreii. În mod asemănător, la sfârșitul istoriei mântuirii, când neamurile, în pericolul de a se baza pe siguranța lor, încrezători că ei sunt obiectul special al dragostei lui Dumnezeu, vor fi luate prin surprindere din nou când El va restaura poporul în urma promisiunilor legământului Său. Nici promisiunea mântuirii „întregului Israelul” nu contrazice Romani 9, care promite mântuire doar unei rămășițe a lui Israel. Romani 11 nu promite mântuirea întregului Israel de-a lungul istoriei, dar întregului Israel la sfârșitul istoriei. O astfel de mântuire a „întregului Israel”, așadar, este tot mântuirea doar a unei rămășițe a Israelului de-a lungul istoriei.
Așa cum Dumnezeu a ales să-Și extindă mila peste neamuri în era prezentă, tot astfel, în conformitate cu promisiunile Lui de demult, El promite să-Și trimită harul Lui în viitor peste Israel.
Savanții afirmă de asemenea, că promisiunea mântuirii contrazice 1 Tesaloniceni 2:14-16, unde se spune că Israelul este pentru totdeauna sub mânia lui Dumnezeu. Corelarea celor două pasaje este dificil de făcut, dar o contradicție trebuie acceptată doar în ultimă instanță. În aceste capitole Pavel face afirmații, care la prima vedere par a fi contradictorii, dar după o reflectare mai profundă ele sunt în acord. Se poate ca 1 Tesaloniceni 2 să se refere la o pedeapsă istorică pe care evreii deja o primiseră sau mai degrabă cuvintele acelea sunt spuse evreilor care au respins Evanghelia. Acești evrei în mod particular (nu toți evreii) experimentau deja judecata escatologică a lui Dumnezeu pentru că au respins Evanghelia. 1 Tesaloniceni 2 așadar nu ne învață că toți evreii sunt excluși de la mântuire pentru totdeauna. Expunerea particulară făcută acolo nu contrazice afirmația lui Pavel că evreii vor fi mântuiți în viitor din Romani 11:26.
(Fragment din Schreiner, Thomas R., Romans, Baker Exegetical Commentary of the NT – Grand Rapids, Baker Academic, 1998)