Una din marile redescoperiri ale Reformei – în special ale lui Martin Luther – a fost faptul că cuvântul lui Dumnezeu vine la noi în forma unei cărți, Biblia. Luther a înțeles acest adevăr plin de putere: Dumnezeu păstrează mântuirea și sfințirea din generație în generație prin intermediul unei cărți a revelației, nu al unui episcop din Roma.
Riscul dătător de viață al Reformei și totodată care punea viața în pericol era respingerea papei și a conciliilor ca autoritate infailibilă și finală a bisericii. Adversarul lui Luther, Sylvester Prierias, scria: „Cel care nu acceptă doctrina Bisericii din Roma și a pontifului din Roma ca regulă infailibilă a credinței, din care și Sfintele Scripturi își trag puterea și autoritatea, este un eretic” (Luther, 193). În consecință, Luther avea să fie exclus din Biserica Romano-Catolică. „Ce este nou la Luther”, spune Heiko Oberman, „este noțiunea ascultării absolute de Scripturi împotriva oricărei autorități; fie acestea papi sau concilii” (Luther, 204).
Redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu aflat mai presus de toate puterile pământești i-a modelat pe Luther și întreaga Reformă. Dar calea lui Luther către această redescoperire a fost una tortuoasă și a început cu o furtună cu fulgere când el avea 21 de ani.
Călugăr înfricoșat
Pe 2 iulie 1505, pe drumul spre casă de la școala de drept, Luther s-a trezit într-o furtună și a fost izbit la pământ de fulgere. A strigat: „Ajută-mă, Sfânta Ana! Mă voi face călugăr!” Cincisprezece zile mai târziu, spre consternarea tatălui său, Luther și-a abandonat studiile de drept și și-a împlinit juruința.
A bătut la poarta pustnicilor augustinieni din Erfurt și l-a rugat pe stareț să-l accepte în ordin. La 21 de ani, a devenit călugăr augustinian. Peste doi ani, la prima euharistie, Luther a fost atât de copleșit de gândul măreției lui Dumnezeu că aproape a fugit. Starețul l-a convins să continue.
Dar acest incident marcat de teamă și înfiorare nu avea să fie unul izolat în viața lui Luther. Luther însuși avea să-și aducă aminte de acești ani: „Deși am trăit ca un călugăr fără cusur, simțeam că sunt un păcătos înaintea lui Dumnezeu, cu o conștiință extrem de tulburată. Nu puteam crede că El este împăcat cu satisfacția mea” (Selecții, 12).
Luther nu avea să se căsătorească decât douăzeci de ani mai târziu – cu Katharina von Bora, pe 13 iunie 1525 – ceea ce înseamnă că a trăit cu tentațiile sexuale ca bărbat singur până la vârsta de 42 de ani. Însă „în mănăstire”, spunea el, „nu mă gândeam la femei, bani sau posesiuni; în schimb, inima mea tremura și nu avea astâmpăr gândindu-se dacă Dumnezeu Își va revărsa harul Lui peste mine.” Dorința care pusese stăpânire pe el era să cunoască fericirea de a avea favoarea lui Dumnezeu. „Dacă aș putea crede că Dumnezeu nu este mânios pe mine”, spunea el, „aș sta în cap de bucurie.”
Vestea bună: Dreptatea lui Dumnezeu
În 1509, preaiubitul superior și sfătuitor și prieten al lui Luther, Johannes von Staupitz, i-a permis lui Luther să înceapă să predea Biblia. Trei ani mai târziu, pe 19 octombrie 1512, la 28 de ani, Luther și-a luat doctoratul în teologie, iar von Staupitz i-a predat lui catedra de teologie biblică de la Universitatea din Wittenberg, poziție pe care Luther a păstrat-o tot restul vieții.
Când Luther s-a pus pe treabă citind, studiind și predând Scriptura din limbile originale, conștiința lui neliniștită fierbea dincolo de suprafață – în special când se confrunta cu expresia „dreptatea lui Dumnezeu” în Romani 1:16-17. Pentru Luther, „dreptatea lui Dumnezeu” nu putea însemna decât un singur lucru: dreapta pedepsire a păcătoșilor de către Dumnezeu. Această expresie nu era „evanghelia” pentru el; era o sentință la moarte.
Însă apoi, în decurs de o clipă, toată ura lui Luther față de dreptatea lui Dumnezeu s-a transformat în dragoste. El își amintește:
În sfârșit, prin îndurarea lui Dumnezeu, meditând zi și noapte, am luat seama la contextul cuvintelor, anume „În ea dreptatea lui Dumnezeu este descoperită, cum este scris: „Cel care prin credință este drept va trăi””… Iar acesta este înțelesul: dreptatea lui Dumnezeu este descoperită prin evanghelie, anume prin dreptatea pasivă cu care Dumnezeul plin de milă ne îndreptățește prin credință, așa cum este scris: „Cel care prin credință este drept va trăi.”
El concluzionează: „În acest moment am simțit că am fost în întregime născut din nou și că intrasem chiar în paradis prin porțile deschise.”
Bazându-se pe Carte
Luther nu era pastorul bisericii orașului Wittenberg, dar a împărțit predicarea cu prietenul său pastor, Johannes Bugenhagen. Istoria poartă mărturie cât de complet devotat era predicării Scripturii. De exemplu, în 1522 a predicat 117 predici, anul următor 137 de predici. În 1528 a predicat de aproape 200 de ori, iar din 1529 avem 121 de predici. Așadar, media acestor patru ani a fost de o predică la fiecare două zile și jumătate.
Pe parcursul următorilor 28 de ani, Luther avea să predice mii de predici, a publicat sute de pamflete și cărți, a îndurat nenumărate controverse și a consiliat cetățeni germani fără număr – toate acestea pentru a răspândi vestea bună a dreptății lui Dumnezeu unui popor prins în capcana unui sistem al meritelor personale. În toate acestea, Luther a avut o armă cu care a salvat evanghelia de la a fi vândută în piețele din Wittenberg – Scriptura. El i-a gonit pe schimbătorii de bani – vânzătorii de indulgențe – cu biciul Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia.
Luther a spus cu o forță răsunătoare în 1545, cu un an înainte de a muri: „Omul care vrea să-L audă pe Dumnezeu vorbind să citească Sfânta Scriptură.” Doar aici, pe paginile Bibliei, Dumnezeu vorbește cu autoritate finală. Doar aici se odihnește autoritatea decisivă. Doar de aici darul dreptății lui Dumnezeu vine la păcătoșii care merită iadul.
El a trăit ceea ce i-a îndemnat pe alții. A scris în 1533: „De mai mulți ani, citesc anual Biblia în întregime de două ori. Dacă Biblia ar fi un copac imens, măreț, iar cuvintele ei ar fi mici rămurele, am cercetat toate ramurile, dornic să cunosc ce se afla acolo și ce aveau de oferit” (Ce spune Luther, vol. 1, 83). Oberman spune că Luther s-a ținut de acest obicei cel puțin zece ani (Luther, 173). Biblia ajunsese să însemne mai mult pentru Luther decât toți părinții bisericii și toți comentatorii.
Aici a stat și pe aceasta s-a bazat Luther – și pe aceasta ne bazăm și noi. Nu pe afirmațiile papei sau pe deciziile conciliilor sau pe vânturile opiniei populare, ci pe „acel cuvânt aflat mai presus de toate puterile pământești” – cuvântul viu și statornic al lui Dumnezeu.
Acest articol face parte din seria Aici Stăm – 500 de ani de Reformă. Anul acesta, în luna octombrie, se împlinesc 500 de ani de când Martin Luther și-a țintuit cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, moment care a marcat începutul Reformei. Pentru a marca această aniversare, vă invităm să ne însoțiți într-o călătorie de 31 de zile cu scurte biografii ale multor eroi ai Reformei, câte 5-7 minute pentru fiecare zi din octombrie.
Seria de articole este preluată cu permisiune de pe Desiring God – http://www.desiringgod.org/here-we-stand.
Credit pentru imaginea-portret a lui Luther: fromoldbooks.org